Două minute?

La asta se rezumă un an întreg de muncă pentru o echipă colosală? Două minute! 60 de secunde au despărțit-o pe Atletico de cel mai bun sezon din istorie. Toți cei care sunt fani Atleti, dar l-au blamat pe Mourinho pentru jocurile sale închise, nu au mai zis acum nimic de tactica aleasă de Simeone. Altă șansă nu avea, zic eu. Echipa lui nu s-a prăbușit în minutul 93. S-a stors încet până în minutul 75, iar atunci a capitulat. Și acum am în minte imaginea disperată a lui Godin care le făcea semne disperate colegilor să iasă din apărare după ce bubuiau mingea, dar nimeni nu mai îndrăznea pentru că toți știau cât de greu le-ar fi fost să revină în defensivă. Sunt rare momentele în fotbal când nu câștiga banul. Chiar dacă a fost cel mai slab jucător de pe teren, Bale le-a dat lovitura finală adversarilor, iar de acolo a urmat dezastrul. 100 de milioane de euro. 

În doar câteva minute, Ancelotti a redevenit un „grande”, de talia lui Bob Paisley. De fapt, Carlo are 5 trofee. Trei ca antrenor și două ca jucător. A naibii istorie.

 

O ultimă încercare

După o lungă pauză de scris, pricinuită cel mai probabil de ceea ce a însemnat finalul carierei în presă, voi face o ultima încercare de a aduce la viață acest blog. De fapt, voi păstra acest loc ca o evadare, ca o amintire a celor 10 ani în care a trebuit să scriu zilnic, cel puțin un text. M-au inspirat probabil și rândurile pe care le citesc periodic pe blogul lui Adi Dobre, un om pe care am impresia că îl cunosc foarte bine, chiar dacă nu l-am întâlnit nici măcar o singură dată. Restartul este destul de greu. Am început revitalizarea site-ului puțin după miezul nopții, iar acum este 2:04. Revitalizare este un fel de a spune pentru că în urmă cu un sfert de oră, după vreo 50 de încercări, am reușit să tastez parola pe care o scrisesem ultima oară în urmă cu 2 ani și 2 luni. Da, știu, eram la un singur click de o posibilă nouă parolă trimisă pe mail, dar ce să vezi, mailul nu mai există.

Nu am un răspuns pentru inactivitatea de aici. Poate a fost facebook-ul de vină. Nu sunt un avid „updater” de statusuri, chiar dimpotrivă, dar simt că m-a îndepărtat dramatic de această mică lume a mea. Sau poate chiar mi-am dorit o pauză după un deceniu de presă sportivă în care nu am avut un weekend în care să îmi pot plănui ceva. Mereu am fost nevoit să fiu la vreun stadion sau, în cel mai bun caz, cu ochii pe televizor. I-am spus-o si lui Adi Dobre după ce și-a încheiat conturile cu Evenimentul Zilei. Se va simți mult mai liber. La început va exista o senzație foarte greu de descris, nu-și va găsi locul, dar apoi va descoperi că are timp să facă lucruri care altora li se par foarte normale. În urmă cu câteva zile citeam că se pregătea să meargă la pescuit. Cred că acum începe să mă înțeleagă mai bine.

Am avut un sentiment ciudat în weekend după ce a retrogradat Poli, chiar dacă nu am mai fost la vreun meci pe stadion de aproape un an de zile. Primul meu gând a fost spre toți copiii de la masa presei, care sunt la început de drum și care brusc s-au trezit cu craca tăiată de sub picioare. Presa sportivă din România este, pe scurt, o curvă. Dacă nu ai un stil deosebit de a scrie, dacă ești dispus să faci sacrificii pentru a scrie toate ideile care îți sunt cerute „de cei de sus”, chiar dacă nu se pliază pe ceea ce îți dorești să transmiți cititorilor, îți rămâne doar să te complaci într-o lume în care, la un moment dat. simți că nu îți mai găsești locul. Doamne și cât avânt aveam… Oricum, într-un final invariabil, vei primi eticheta de „unealtă” a unuia care sigur îți dictează exact ceea ce apare în articolul tău.  Iar din catalogul acela nu te mai scoate nici Fecioara Maria. Pentru că o prostie repetată obsesiv tinde să devină un adevăr incontestabil.

M-am gândit apoi și la ofițerul de presă de la Poli. ACS, FC, FCU, cum vreți voi. Chiar nu contează. Pentru că nu despre asta este vorba. Cred că până și el a pierdut șirul bătăilor pe care inima sa le-a ratat din cauza dramelor provocate de această echipă. Fotbaliștii au un moment în carieră când spun stop. Unii îl ratează, alții îl nimeresc din plin. Cei care continuă speră ca va mai veni măcar o zi cu soare în care își vor putea spune înainte de culcare că munca lor nu a fost în zadar.  Poate i se aplică și lui această idee, poate li se aplică chiar și ziariștilor. Dacă nu mai găsești acel moment pe care îl cauți ca pe efectul unui drog, te așteaptă doar gustul saturației, care într-un final îți va provoca doar greață. Eu l-am simțit. Și nu merită. Nici măcar pentru o zi.

 

 

The Kite Runner

Dacă nu mă prinde de la început o carte, atunci există toate şansele să nu mă mai prindă cineva cu ea în mână. L-am descoperit în urmă cu câteva luni pe Khaled Hosseini, iar „The Kite Runner” a fost cartea aleasă pentru a stinge timpii morţi din concediu. Dar a devenit rapid o prioritate, iar modul de a scrie şi de a păstra suspansul al autorului a fost ingredientul perfect. Chiar şi finalul a fost inedit, un fel de „happy-end”, dar nu chiar. Punctul culminant, tulburător. Acum, la rând a venit „A Thousand Splendid Suns”. Mi-e teamă să o deschid astăzi, pentru că nu o mai las. Aviz amatorilor. Între carte şi film este o diferenţă de la lună la pământ.

Pe scurt. Amir şi Hassan sunt doi copii din Afganistan. Unul dintre ei are noroc să scape de regimul talibanilor, iar celălalt lasă o moştenire. Una foarte grea.

 

Money

1 pachet kent silver pe zi – 12,40 lei

Ţigările pe toată săptămâna – 86,8 lei

Ţigările pe toată luna- 384,4

Ţigările pe tot anul – 4526 lei

Şi totuşi, nu încă.

 

Chiar că

Tot spun că mă ocup de ceea ce se află pe site-ul cu pricina, dar de data asta sunt setat. Aşa că punct şi de la capăt.

 

Secunda blestemată

Introducere: Ok. Pe scurt. Un meci de baseball are 9 reprize. In fiecare repriză, un jucător trebuie sa scoată din joc 3 adversari fără ca acesta să puncteze. Daca un jucător lovește mingea, iar un adversar o prinde fără ca aceasta să atingă terenul, atunci se consideră că jucătorul care a lovit mingea este scos din joc. Și acum povestea.

Chicago Cubs a fost mereu o trupă puternică în baseball-ul american. În istoria echipei se vorbește însă despre un blestem. De fiecare dată cînd echipa se apropie de o performanță, urmează o dramă. Rewind. Anul 2003. Fanii erau convinși că în sfârșit a venit momentul lor după 95 de ani în care nu au văzut nici un titlu. Cubs conducea cu 3-0 în repriza a 8-a și avea nevoie de o ultimă victorie pentru a ajunge în marea finală conducând la general cu 3-2 în fața celor din Florida. Blestemul părea că s-a evaporat. Și deodată dezastru. Mingea se înalță în aer și se îndreaptă spre suporteri. Un jucător de la Cubs sprintează și este pregătit pentru „un out” spectaculos. Din tribune însă, un suporter întinde mîna și prinde mingea cu doar cîțiva cm înainte să ajungă la jucătorul echipei pe care a susținut-o de când era mic copil. Din instinct, din greșeală…din blestem. Huduieli, fluierături și cam atât. Nu se putea întâmpla mare lucru pentru că era 3-0. Sau? În doar câteva minute Florida a preluat conducerea, iar la final a câștigat cu 8-3. Steve Bartman a devenit inamicul public numărul 1. A primit amenințări cu moartea, poliția s-a postat în fața casei sale, iar el s-a ascuns. Totul datorită unei „interferențe la joc”. Nu a îndrăznit niciodată să vorbească despre acel episod chiar dacă au trecut 8 ani de la acel moment. Toată povestea într-un documentar fantastic, tipic, marca ESPN.

Min 2:18

 

O întâmplare

Primăvara, Muntele Mic. Noapte. Un geam uriaş în încăperea de jos, care trebuia sprijinit mereu pentru ca vântul de 120 de km/h să nu îl distrugă. Un gol în stomac şi o noapte întreagă nedormită. La primul semn de lumină m-am întors pe partea cealaltă pentru că nu puteam să îmi explic cum valsează bradul gigant aflat chiar lângă cabană. Mă gândeam cine dracu m-a pus să mă duc în tabără, în vârf de munte, când ştiam că o sa o iau razna în perioada în care puterea vântului de acolo îşi bate joc de mintea oricărui om normal care stă într-o căsuţă de lemn care se mişcă din fiecare încheietură. „Iepuraşul” (organizatorul taberei) nu mai rezista şi pleca spre dimineaţa să se culce. Atunci începeam să număr minutele până în momentul în care trebuia să mă aventurez vreo 50 de metri pentru a ajunge la buda turcească de lemn (singura opţiune) aflată la marginea pădurii. An de an, iarnă de iarnă, primăvară de primăvară. Şi de fiecare dată îmi făceam curaj (cică) după ce vântul se domolea aproape în totalitate. Până într-o zi. Am ieşit din cameră, am coborât scările şi am ieşit din cabană. Era 9 dimineaţa şi eram primul. Rar noroc. Am aruncat o privire, am urcat înapoi scările, l-am zgâlţâit pe cabanier şi îmi spune şi acum că îşi aduce aminte mina mea petrificată: „Iepu…să-mi fut una. A dispărut buda!”

 

Mi-e dor…

            Mi-e dor de zilele în care ajungeam la tine şi mă aşteptai rezemat pe balcon cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise: „Ce mai faci voinicule?” Eram prea tânăr să ştiu să preţuiesc acele momente. Mi-e dor să te aud cum îmi spui că nu suporţi să te uiţi la Dallas pentru că tu nu vei avea niciodată averea oamenilor de acolo. Mi-e dor să aud replica ta pe care am uitat-o dar mi-am amintit-o recent, replică pe care o repetai obsesiv cu un umor pe care nu îl sesizam atunci. „Aşaaaa cevaaaa!”. Chiar că aşa ceva! Să aibă J.R. ditamai ranchul şi eu să te oblig să te uiţi cu mine la Sue Ellen? Mi-e dor de televizorul tău alb-negru pe care trebuia să îl porneşti cu 20 de minute înainte să înceapă un meci pentru distinge ceva.

            Îmi aduc aminte şi acum serile petrecute pe balcon în care nu mă lăsai niciodată să te bat la şah şi îmi explicai că faci asta pentru a mă învăţa ce este fair-play-ul. Mi-e dor să îţi revăd indiferenţa când toată casa protesta vehement că nu puteai scăpa de obsesia ta zilnică de a mânca usturoi. „Sănătate curată! Nu criticaţi inteligenţa”. De fiecare dată când vin sărbătorile îmi aduc aminte cum mă ascundeam după uşă şi muream de râs că alungai colindătorii. Au trecut 16 ani de când ai plecat, dar în ultimii 10 ani mă gândesc constant că aş da orice să stau doar o oră cu tine.  Mi-e dor de tine bunicule…

 

Dezastru

Nu voi putea niciodată să înţeleg ce este în mintea unui patron de fotbal care are miliarde de euro în cont. După ce a demonstrat vreme de 12 ani că nu cunoaşte absolut nimic despre formarea unei echipei, Moratti a pus mîna pe aur şi l-a luat pe Mourinho. Randament maxim al antrenorului, dar un nou test pentru Presidente. Reformarea unei echipe care a câştigat tot. Aşa cum era de aşteptat a eşuat lamentabil. A luat un antrenor care a crescut la Milan, dar care nu a făcut nimic în cariera de antrenor. A venit rândul lui Gasperini, un fel de „Magiun” al fotbalului românesc. Şi ca pulberea să fie cât mai fină, acum e rândul lui Ranieri. Omul făcut praf de Mourinho pt ca în 23 de ani de antrenorat a luat „ZERU TITULI”. A distrus-o pe Juventus într-un asemenea mod încât mă uitam cu amuzament la fiecare meci de-al lor şi mă distram teribil de spusele de la final: „Suntem pe drumul cel bun, ne vom reveni”. Când spun că era pe banca Valenciei când Steaua a eliminat-o cred că închei cu graţie. Te salut echipă dragă pentru acest sezon, te iubesc la fel de mult şi sper să ne regăsim în sezonul viitor cu altcineva pe bancă şi poate chiar la „oficială”.

 

 

La Cuba nostra

Absolut genial. Cubanezul a păcălit italienii. Un subiect de film! All 390 pounds of him!